Părintele era cam nalt de boiul [lui], nu-i vorbă, dar i se ședea, ca popă vezi Doamne. Trecea stânjenul și mai bine, umbla țapăn, din care cauză reaua omenire îi pusese numele: popa Melesteu. Avea părul și barba roșie și arăta mai mult a tălhar decât a popă, dar ce are a face? Cele mai [mari] merite ale părintelui erau că se deprinsese a fi prost și bețiv. Tată-său fusese porcar la sat și, fiindcă băietul lui era leneș, rău și târziu la minte, a găsit că-i bun de popă. Apoi pe lângă toate astea îl mai chema și Ermolachie Chisăliță. Evangheliile le știa pe de rost, unde nu știa ce să zică, zicea Doamne miluiește! or[i] punea pe palamar să zic-un Tatăl nostru, iar el îl secunda cu gagagaga! Când popa se-ncurca rău și oamenii se-ntreba[u]: "Ci Doamne! oare ce-i fi zicând", palamarul răspundea categoric: "Tăceți, mă, nu vedeți că părintele cântă grecește?". Asta impunea. ― Foarte frumos îi ședea potcapul părintelui Ermolachie, cam pe ceafă, pentru că era larg, da-i ședea, nu glumă. Gândeai că-i un rus cu coadă. Când citea, potcapu-i cădea peste ochi și popa suduia urât. În biserică, ne-n biserică, puțin îi păsa... "Dăă! nu cădea!... potcapul dracului!".
Cu totului deosebit în felul său, om cu duh și cu multă cunoștință de ale lumii, era dascălul Pintilie Buchilat. El era foarte moqué* p[e] popă pentru că-l suduia-n biserică așa cum nu se cuvine nici în crâșmă, afară de aceea el zicea că popa nu știe carte. Și popa, aceeași vorbă despre el ― și amândoi aveau drept. E drept că, pe lângă părintele, ce s-atinge de-ale trupului dascălul nu era nimică. Pune-ți pe genunchi o pălărie și vezi pe dascălul aievea. Dar de-nvățat, apoi să te pazească Dumnezeu. Pân-a nu sloveni vorba n-o citea, măcar să-l tai. Unde nu putea des[c]urca, apoi încurca de-i mergeau petecele. Câteodată Buchilat greșea la glasuri.
― Buchilat! striga popa din altar.
― Aud, părinte.
― Prochimen glas al șaptelea, futu-ți curu mă-tii!
― Eei! părinte! Apoi bine, se cade să mi te spurci în obrazul meu! Apoi zău nu se cade!
― Taci, că te rup, zicea părintele cu o apostolicească liniște.
Mihai Eminescu, Părintele Ermolachie Chisăliță (povestire neterminată, publicată postum)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu