Dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Iacob Negruzzi, din timpul studenției vieneze, din 16 septembrie 1870 (la 20 de ani):
Numai Dumnezeu mai poate descurca ce este omul. Astfel, un individ care crede că se cunoaște bine pe sine, care-și urmează liniștit; treburile lui, or concrete, or abstracte țăsături de painjăn filozofice sau poetice, se trezește într-o bună dimineață c-o întâmplare oarecare — în sine aceeași pentru toată lumea — că stârnește în el porniri de cari nici nu visa măcar că esistă în sufletul lui ; această întâmplare nimicește toate țesăturile combinate de mintea lui și el singur se trezește deodată că e alt om, adesea negațiunea individualității lui de pân-atuncea.
Mihai Eminescu, Opere vol. XVI Corespondență [Corespondența trimisă][1870]
Notă: asta îmi amintește de caracterizarea ce i-o făcea Caragiale lui Eminescu:
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas pînă în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blînd și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutîndu-i; nepăsător ca un bătrîn stoic și iritabil ca o fată nervoasă. [...] Avea un temperament de o excesivă neegalitate [...]” (I.L. Caragiale, În Nirvana)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu