Prostituatele

Treci pe o ulița strâmtă... Dintr-o căscioară mică licurește lumina prin geamurile acoperite c-o perdea roșie... Lumina pare în fundul odăii. Intri 'năuntru... o femeie îți iese 'nainte și te stringe'n brațe. ... E frumușică și buzele-i sunt roși*. Curând e pe deplin dizbrăcată și marginea patului îi servește drept culcuș de nuntă.

*

Față cu aceste ființe  mai mult decât degradate se'nțelege că descrierea tace, fiindcă nu va putea niciodată, nu să dea o descriere artistică, ceea ce e imposibil, căci în noroiul vieței omenești nu se poate afla poezie, ci o descriere în genere, care devine imposibilă pe de o parte prin drasticitatea și [i]moralitatea obiectului, pe de alta prin aceea că obiectul însuși nu merită a fi descris. Aceste ființe fără pudoare, fără rușine, fără conștiință de sine, căci ele nu-și aparțin lor, ci numai viciului și banilor, fiindcă orce dorință'n ele e stinsă din simpla cauză că toate simțirile sunt stinse, aceste ființe pot plânge... Am văzut una plângând. E ciudat... dar e adevărat. De ce o fi plâns acest animal omenesc nu știu.

Și cu toate astea n-o desprețuiesc. Și această femeie a fost odată vergină. Și aceasta femeie a avut în privire ardoare, în surâs inocență. Astăzi — o față spoită, o rânjire pentru bani, un surâs care vrea să fie cochet și seducător și care pentru orcine din oamenii mai nobil organizat nu poate insuf[la] decât dezgust... Și dacă n-ar surâde cel puțin... Dacă s-ar oferi pur și simplu ca mașine ale deșertării sexuale. Dar nu ! Ele surâd cu fața lor spoită, nici par  fețe frivole spoite gros cu roșu, căci urâciunea morții nu consistă în ea însăși, ci totdeuna în simulațiunea vieții.

*

Juni cu corpuri slabe, cu suflete stoarse trec pe sub ferestre roșii — și e destul un sunet răgușit din partea lor ca să vezi aprinzându-se un chibrit la [a] cărui lumină zărești o față spoită, ca o mască rânjind o desfrânare absurdă, grețoasă. (manuscris)

Mihai Eminescu, Opere vol. VII Proză literară [Casele negre]